Ți s-a-ntâmplat vreodată, copil fiind,
să mergi undeva și să auzi pe vreun adult spunându-i altui copil, să zicem mai neastâmpărat:

“Stai mai copile liniștit, mai vezi tu pe vreun copil de aici
să facă ce faci tu?”

sau …

“Uite-l pe Ionică … ce frumos mănâncă singur!
Tu de ce nu faci la fel?”

eu am auzit adeseori replicile astea în copilărie …

și nu neapărat de la părinții mei …

și ... știi de ce nu le-am auzit de la părinții mei? …

pentru că, de-ndată ce m-am prins că există în povestea asta un personaj
care mereu e dat de exemplu bun,
am hotărât 2 lucruri:

1. voi face tot ce-mi stă în putință să fiu eu acel personaj și
2. părinții mei nu-mi vor spune așa niciodată pentru că nu le voi da ocazia să facă astfel.
 

Eram mereu în concurență pentru acel loc al personajului apreciat.

Și, cu timpul, au crescut 2 chestii la mine:

pe de o parte, un fel de înfoiere în pene ca un cocoș, amestecată cu acel sentiment pe care-l ai
când muncești cinstit și-ți duci munca la bun sfârșit sau
când parcurgi un drum și apoi te uiți unde ai ajuns și
simți bucuria de a fi ajuns acolo.
Un amestec ce m-a încurcat totuși mult... de-a lungul timpului ...

Și al doilea lucru a fost frica de a nu ajunge personajul celălalt.
Cel căruia i se spune
“Pe cine mai vezi tu să facă ce faci tu?”

Și-am ținut concurenta asta … toată școala generală …
premiul I în fiecare an … toți cei 5 ani de liceu … premiul I …

și-am ajuns la Facultate!
Și la facultate … am hotărât să spun
STOP! GATA! …
Îmi iau viața în propriile mâini! … și așa am făcut …

Mi-am obținut primul job în învățământ …
eram la facultatea pe care mi-o doream …
eram pe valul vieții mele …

și totuși n-aveam nici un plan …

Pe la facultate ajungeam din când în când …

pentru că dimineața mergeam la servici, la școală,
eram învățătoare …

prețul libertății trebuia plătit…

Eu, care aveam în minte doar modelul elevei care-am fost … acum, ca studentă,
ieșeam mereu pe minus la socoteala pe care mi-o țineam eu, de-acum ...
de altfel, aveam note chiar bune ... doar că nu erau ... cele! mai bune ...
nu erau conform modelului meu.

Și, din comparația asta, am început să ies pe minus ...
azi așa, mâine-așa ... începeam să văd minusuri peste tot la mine ...
.... până am ajuns să văd DOAR minusurile.

Și pe-atunci nu știam că, pe ceea ce-ți concentrezi atenția, acel lucru
devine ... și mai mare ...
așa că această sumă de minusuri a devenit felul în care am început să mă vad pe mine,
până în punctul în care
...
aproape m-am pierdut pe mine însămi ...
nu mai știam cine sunt ... ce vreau... încotro vreau să merg ...

Eram în anul 4 de facultate ...

în jurul meu se vorbea intens despre Lucrarea de Licență și eu ...
pur și simplu ... nu eram în povestea aia. Toți ceilalți se descurcau cumva cumva ...
Doar eu ... rămaneam blocată ...

Habar n-aveam .. de unde s-apuc ... ?
cum să încep ... ? ce să fac ...?

timpul zbura și eu nu făceam nimik ...
adică nu! ... făceam ceva ...

mă adânceam din ce în ce mai mult în neputință.

Am ajuns la un moment dat la ideea salvatoare:
o cumpăr de la cineva ... dar de la cine? ...
nici măcar la asta nu mă pricepeam ... 
cum se pricepeau atât de bine alții ...

Ceea ce făceam ... era că stăteam blocată și
imaginea mea de sine mergea din ce în ce mai jos. La fel și încrederea
că pot face lucrarea devenea din ce în ce mai slabă. 

Într-o zi ... în disperarea mea de a face ceva  ...
am adunat niște materiale ...
ca atunci când îndeși haine grămadă într-o sacoșă și ...
mi-am luat inima-n dinți și m-am dus cu ele la o profă de-a 
noastră ce se ocupa cu licențe.

„Exclus!” Asta a fost răspunsul ei.
„Normal! Doar ce ți-ai închipuit? Că o să te primească cu coronița pregătită?”
... mai ia un brânci!

Și ... cum mergeam io așa ...
țin minte că mă plimbam pe niște alei intr-o zi... și,
nu știu cum ...
îmi vine mie ideea să mai vorbesc cu o profesoară.
Alta!

Și ... nu știu cum am făcut și ... am sunat-o ...
mi-a văzut „sacoșa burdușită de informații îngrămădite” și
mi-a zis ceva care mi-a dat
puterea să cred că mai am totuși ... 
măcar o șansă.

Și mi-a zis cam așa: "cu ceea ce mi-ai arătat aici ... să zicem că, cu chiu, cu vai ... poate!
Vei reuși să-ți iei licența. Dar ...
... ar fi păcat! 

Acum .. mai sunt 2 săptămâni ... timpul nu te-ajută ... Dar!
Hai de la toamna să începi din timp, 
pas cu pas,
și să faci ceva de care să fii și tu mândră!”

Aveam de ales? Desigur! ....
Aș fi putut renunța ...
dar în acel moment am hotărât că îmi voi face licența, chiar dacă asta însemna să mai treacă un an ...

În acel moment am ales că anul următor nu doar va trece ... ci mă voi așeza în acest proces în care,
din prima zi, pas cu pas, voi urma planul până când
lucrarea mea va fi gata. 

În anul următor am căutat-o pe profesoară
chiar din primele săptămâni, i-am cunoscut pe noii mei colegi, 

iar ceea ce m-a ajutat cel mai mult a fost faptul că
făceam câte un pas, primeam feedback despre ce era ok, 

ce nu era ok ..., ce mai puteam modifica ...
apoi făceam pasul următor ... și tot așa. 
Am simțit pe pielea mea cum e ca altcineva să aibă încredere în procesul pe care-l parcurg ...
și astfel să-ncep și eu să capăt încredere în el.
Am "văzut" cu ochii mei, mai clar ca niciodată până atunci cât de rapid ajungeam
la concluzii negative despre mine doar pentru că mă comparam NEJUSTIFICAT
cu colegi care aveau CU TOTUL ALTE CIRCUMSTANȚE ...
Și am avut nevoie să MĂ DEZVĂȚ de acest obicei și SĂ ÎNVĂȚ să mă iau în considerare
ÎN UNICITATEA mea. 
Am simțit cum e sa fiu acceptată să trec una după alta
provocare după provocare ...
... în felul meu.

Până când, la finalul anului,
aveam o lucrare de licență de care eram foarte bucuroasă !!!
A fost bucuria care m-a renăscut!
Am obținut cel mai special 10  ... si am simțit că pot!
Că sunt în stare!
Am muncit un an întreg, zi de zi, pas cu pas, să construiesc acest sentiment că sunt în stare!